 |
Michelangelo - Fresca din Capela Sixtina |
După o iarnă cumplită, cu viscol şi ger, s-au strâns oamenii de pe sub zăpezi, s-au strâns la crâşma din sat şi într-un glas, privind spre cer, au început a se plânge lui Dumnezeu:
-Ce ai Doamne cu noi, de ce nu ţi-e milă şi dai atâta zăpadă şi nenorociri peste noi, nu vezi Doamne cât suntem de săraci şi neajutoraţi?
Oamenii îl vedeau pe Dumnezeu stând pe-un nor, privindu-i şi scărpinându-se în barbă. Apoi l-au auzit spunându-le:
- Vouă, românilor, v-am dat cele mai multe bogăţii de pe pământ, munte şi mare, deal şi câmpie, lacuri şi râuri, pământ roditor, toate bogăţiile pământului de la pietre la aur. V-am dat putere să răzbiţi prin vremuri.V-am dat puterea să fiţi liberi şi să vă alegeţi calea. Dar voi v-aţi dat bogăţia şi libertatea. Aţi dat-o unor vânători, la schimb cu băutura, cu visurile şi cu promisiunea că veţi sta la masa lor. Acum căutaţi fărâmiturile rămase, râdeţi la prostiile lor şi le ştergeţi masa. Când vor pleca, veţi pune masa pe foc iar apoi o veţi lua de la capăt cu sapa, căutându-vă pământurile. Ce mai vreţi?
Oamenii s-au mirat de cele auzite, au mai luat câte-un ţoi de ţuică, au fumat căte-o ţigară, s-au sfătuit între ei iar apoi, unul mai curajos, privind cerul, i-a răspuns:
- Doamne, iartă-ne că suntem păcătoşi dar cred că trebuia să ne dai minte, asta ne trebuia, minte.
Chiar dacă din celălalt capăt al crâşmei, s-a auzit o voce răguşită spunând "Bă Gheorghe, mai bine-i mai cereai un ţoi pentru fiecare", oamenii au tăcut, aşteptând cuvântul Domnului.
Dumnezeu, i-a privit încă o dată şi le-a spus, înainte de-a pleca şi a se înfăţişa altor năpăstuiţi:
- Dacă nu vă dădeam minte, n-aţi fi ştiut ce să cereţi. Folosiţi-o!
Acum, românii stau şi cugetă la cele spuse de Domnu'!